Anul 2015. Ce va fi? (I )
Alegerile prezidențiale din 2014 deschid linii noi de evoluție în societatea românească. Numeroase provocări au apărut pentru actorii politici și instituționali din România. Îmi propun să analizez sistematic, în mai multe episoade, până la sfârșitul acestui an, modul în care s-ar putea reconfigura scena publică din România în anul 2015.
Cum va evolua noul PNL, la putere sau în opoziție? Va putea rămâne Iohannis neutru în jocul politic? Care sunt perspectivele actualei majorități parlamentare? Ce viitor are actualul premier, dar și care va fi deznodământul convulsiilor interne din PSD? Va reuși să construiască Macovei o alternativă politică până în 2016? Dar Sebastian Ghiță? Ce rol ar putea juca Traian Băsescu, dar și ce se va întâmpla cu actualul PMP? Are puterea judiciară prea multă putere acum în România și cum se vor poziționa celelalte două puteri pentru a limita acest exces? Va crește în intensitate ”furtuna facebook” stârnită în alegerile prezidențiale sau se va domoli în absența unor mize directe? Ce se va întâmpla cu marile reforme rămase în stand-by încă de acum doi ani? Există voință politică pentru a continua modernizarea statului? Au fost serviciile de informații implicate în jocul politic al prezidențialelor și care sunt costurile pe care le vor plăti odată cu venirea unui nou președinte?
Iată doar o serie de întrebări esențiale pentru înțelegerea viitoarelor evoluții și mutărilor principalilor actori politici și instituționali pe tabla de șah în anul 2015.
PNL. Câteva provocări pentru cel mai mare partid din opoziție.
1. Integrarea celor două componente ale fuziunii (PNL și PDL).
Fuziunea între două partide mari este o întâmplare nouă pe scena politică a ultimilor 25 de ani. La acest moment fuziunea este ireversibilă, prin dispariția juridică a PDL. Bicefalismul asumat de cele două partide până în 2016, deși a fost acceptat ca o modalitate de a diminua tensiunile la nivel central și local, se poate dovedi o armă cu două tăișuri. Din punct de vedere managerial, doi șefi cu puteri egale reprezintă o construcție instituțională ineficientă. Experiența fuziunii între PD și PLD, deși diferită din punct de vedere al ponderii componentelor, a arătat că integrarea și omogenizarea survine după cel puțin trei sau patru ani. Chiar dacă fuziunea este ireversibilă, dezertările individuale sunt încă posibile în funcție de performanța electorală a celor două mari blocuri – PSD și PNL, întrucât există două recipiente mai mici legate ombilical de vechiul PNL și PDL, și anume, PLR și PMP.
2. Dilema: la guvernare sau în opoziție. Și până când?
Sunt posibile două scenarii: intrarea la guvernare a PNL înainte de parlamentarele din 2016 sau venirea la guvernare după parlamentarele din 2016, în cazul unei victorii în alegeri.
Este pentru prima oară în ultimii 25 de ani când proaspătul președinte ales nu are o majoritate parlamentară și, deci, brațul executiv complet. Perioada ar fi comparabilă cu ultimii doi ani din primul mandat al lui Traian Băsescu, relegitimat electoral după referendumul de demitere din mai 2007. Câștigarea alegerilor parlamentare din 2008, la limită, de PDL a fost și rezultatul unui rol activ pe care Traian Băsescu l-a jucat în cei doi ani, în contrast cu planurile lui Klaus Iohannis de a se menține în partitura rigidă a modelului de arbitru.
Așadar, a rămâne în opoziție până în 2016, înseamnă ca PNL să depindă de toate reconfigurările politice ce pot să apară până la momentul scrutinului (evoluția PSD, apariția unor alți jucători pe zona de centru dreapta). Dacă PNL nu obține prima poziție în clasamentul electoral și, totuși, președintele Iohannis va desemna un premier de la această formațiune, ar fi o premieră riscantă, constituțională, dar la marginea jocului democratic (Traian Băsescu a consacrat numirea premierului de la formațiunea cu cei mai mulți parlamentari).
Intrarea la guvernarea înainte de alegerile locale sau parlamentare ar însemna un risc de imagine pentru PNL, obligat fie să construiască un cabinet cu susținere minoritară (deci la discreția partidelor de opoziției), fie să accepte alianțe cu parteneri ”nenaturali”: UNPR sau PLR.
Avantajele intrării la guvernare înainte de alegerile parlamentare pot fi legate de lansarea unor politici publice atractive pentru diverse categorii sociale sau modificarea legislației electorale (reintroducerea alegerii primarilor în două tururi, introducerea votului prin corespondență). Momentul intrării la guvernare este și el problematic. Intrarea în 2015 înseamnă să guvernezi pe bugetul deja proiectat de actuala majoritate, intrarea în 2016 înainte de alegerile locale sau la sfârșitul lui 2015 ar reedita scenariul USL-2012, dar în cu totul și cu totul alte circumstanțe.
3. Preluarea credibilă a agendei de campanie electorală.
Câteva teme fundamentale au reieșit atât din programul politic al lui Klaus Iohannis, cât și din programul Macovei, asumat de actualul președinte în turul al doilea de scrutin. Relaxarea fiscală, liberalizarea pieței politice, reforma electorală (în special votul prin corespondență), reducerea numărului de parlamentari sunt doar câteva dintre acestea. Indiferent de poziția pe care o va avea PNL, la guvernare sau în opoziție, va fi obligat să susțină credibil, inclusiv prin folosirea energiei civice, aceste teme. Disimularea susținerii, devenită o obișnuință a clasei politice în anii de tranziție, spre amăgirea electoratului, îi va îndepărta pe liberali de obiectivul câștigării alegerilor din 2016, cu atât mai probabil în cazul unei preluări a pârghiilor executive.
Va fi dispus PNL să accepte, de pildă, înregistrarea unui partid cu doar 3 membri, în situația în care liberalii își doresc să concentreze cât mai mult electorat de centru-dreapta până la parlamentarele din 2016? Puțin probabil. Se va bate opoziția parlamentară pentru reducerea numărului de parlamentari la 300, modificare ce poate fi operată prin lege și nu prin Constituție? Ce parlamentar va vota pentru împuținarea locurilor eligibile din Parlament? Am îndoieli serioase că există o majoritate pentru așa ceva. Vor susține liberalii votul prin corespondență? Aparent, ar fi avantajați de o diaspora care tradițional votează centru-dreapta, dar, în realitate, re-aducerea a trei milioane de cetățeni în corpul electoral poate avea efecte imprevizibile asupra metodelor tradiționale de campanie: pomeni, mită electorală, mobilizare prin rețele comunitare.
4. Distribuirea rolurilor pentru o viitoare guvernare. Cine va fi premier?
Lupta internă pentru distribuirea portofoliilor într-un viitor cabinet liberal, dar și pentru poziția de șef al unui eventual guvern PNL se suprapune nefericit peste planurile de integrare a componentelor fuziunii. Angajamentul inițial nescris, de împărțire a funcțiilor (președinte-premier) între PDL și PNL, va deveni, cum s-a mai întâmplat, caduc, pe măsură ce se apropie alegerile parlamentare din 2016.
Cum integrarea PNL va fi departe de final înainte de 2016, cele două tabere (vechiul PNL și PDL) își vor disputa intens sferele de influență într-un viitor cabinet. Mutarea liberală cu Alina Gorghiu, co-președintă a agregatului bicefal, amenință pretențiile lui Cătălin Predoiu pentru preluarea funcției de prim-ministru. Gorghiu provine din generația tânără liberală și are șansa de a face o figură bună, ce s-ar putea reflecta și în sondajele de opinie, în vreme ce tabăra PDL este condusă de mult mai puțin charismaticul Vasile Blaga. Predoiu, plasat într-o poziție secundă, va putea cu greu să-și facă simțită prezența în noul angrenaj politic, deși are reale calități de lider. Susținerea discretă, la nivelul imaginii, pe care Gorghiu o va primi de la Iohannis, va cântări în ecuația popularității mai mult decât ar părea la prima vedere.
5. Poziționarea față de solicitările justiției
Este de așteptat ca DNA să mențină ritmul anchetelor declanșate asupra guvernărilor ultimilor 10 ani din care au făcut parte deopotrivă PNL și PDL. Solicitări viitoare către Parlament pentru începerea urmăririi penale sau chiar pentru reținerea unor foști miniștri sunt foarte probabile.
Semnalul pozitiv dat de PSD, la rândul său vulnerabil la cereri de acest tip, a doua zi după turul al doilea al prezidențialelor, îi obligă pe liberali să asigure majoritate pentru asemenea încuviințări ale legislativului. De asemenea, poziția partidului față de persoanele cu funcții politice aflate în atenția justiției va constitui o altă încercare pentru credibilitatea PNL, în urma votului covârșitor din 16 noiembrie pentru contracandidatul lui Victor Ponta.
6. Relația cu președintele Iohannis și folosirea acestei resurse în plan politic și electoral
Atât PDL, cât și PNL au rămas marcate de autoritatea lui Traian Băsescu, în calitate de președinte al țării, atât în perioada Alianței D.A., 2005-2007, cât și ulterior, subiectul acestei autorități fiind doar PDL. Iohannis nu își va putea realiza programul politic al primului mandat decât cu ajutorul unei majorități parlamentare construite în jurul liberalilor, până în 2016 sau după 2016.
PNL nu poate fi imun la influența exercitată de Iohannis în interiorul partidului, măcar și pentru faptul că acesta va nominaliza următorul prim-ministru și va avea un cuvânt de spus în desemnarea miniștrilor, în special în cazul remanierilor guvernamentale. Chiar în situația în care PNL va rămâne în opoziție până la alegerile parlamentare din 2016, rolul lui Klaus Iohannis în consolidarea demersului de opoziție la actuala majoritate este determinant, deoarece deține pârghii semnificative precum: promulgarea legilor, contestarea constituționalității legilor, participarea la ședințele de guvern, declarații în plenul Parlamentului, conducerea CSAT și organizarea de referendum național.
Experiența anilor 2007, 2008, arată că Traian Băsescu a jucat un rol decisiv în propulsarea PDL în poziția de învingător al parlamentarelor din 2008.
6. Schimbarea de ștafetă în partid
Alegerea succesorului aripii PNL din noul agregat politic constituit prin fuziune demonstrează, pe de o parte, că Iohannis dorește să mențină controlul asupra partidului prin loialii săi, și, pe de altă parte, dorința seniorilor liberali de a plasa în primele rânduri generația tânără. O asemenea mutare pune, fără îndoială, presiune și asupra taberei PDL de a face mai rapid schimbul de generație.
Experiența anilor anteriori ne arată că asemenea schimburi de ștafetă nu sunt lipsite de convulsii. PDL a încercat acest schimb chiar în 2005, la presiunea lui Traian Băsescu, dar el s-a dovedit incomplet, atâta vreme cât vechii PD-iști aveau încă resurse politice pentru a rămâne influenți în conducerea partidului. În asemenea situații, tentația noii generații de a rămâne într-un soi de coabitare cu seniorii se dovedește ruinătoare pentru orice plan de reformă, atât la nivelul partidului, cât și la nivelul țării, atunci când partidul ajunge la guvernare.
Probe ale eșecului acestor tentative la avem nu doar în PDL, ci și în PSD. Emil Boc, un lider tânăr la preluarea ștafetei, a fost nevoit să facă balet între ”vechii feseniști” și ”oamenii lui Băsescu” și a sfârșit prin a fi scos din conducere cu acceptul ambelor tabere. Victor Ponta sau Mircea Geoană au fost și ei absorbiți de vârtejul greilor vechi din partid, sfârșind prin a fi contestați atât de cei din aceeași generație, cât și de ”oamenii lui Iliescu”. Ce arată asta? Că încercarea de a împăca și capra și varza nu duce nicăieri: pierzi și puterea în partid și ratezi și reforma.
Acum, spre deosebire de anii anteriori, schimbarea de ștafetă are șanse mai mari să devină completă, doar la presiunea noilor construcții politice care se anunță și care pornesc, din ce în ce mai des, din societatea civilă.
Anul 2015. Ce va fi? (II)
Dacă în prima parte am încercat să arăt care sunt provocările pentru principalul partid de opoziție, în această secvență voi încerca să analizez un alt potențial opozant al actualei majorități. Este vorba de Traian Băsescu, președintele care a terminat zece ani de mandat pe 21 decembrie.
Mai întâi aș vrea să vă spun o istorioară. În 1999 eram membru al unui board al Fundației Soros care se ocupa de Barometrul de Opinie Publică, o cercetare sociologică destul de comprehensivă, realizată periodic, în care am introdus și o întrebare mai puțin obișnuită la acea vreme. Erau întrebați românii care este șeful de stat care a făcut cel mai mult bine României, dar și președintele care a făcut cel mai mult rău României. Previzibil poate pentru unii, Ceaușescu era cel mai iubit, iar președintele în funcție, încă, Emil Constantinescu, cel mai hulit. Sigur că rezultatele trebuiau interpretate dintr-o perspectivă emoțională. Ne aflam într-o perioadă de hiperinflație, după câteva măsuri nepopulare de restructurare a unor mari companii de stat, cu o coaliție la guvernare extrem de incoerentă, după câteva decizii de politică externă și de securitate șocante la acel moment (acordul de a pune la dispoziția NATO aeroportul din Timișoara pentru bombardarea trupelor sârbe ale lui Miloșevici). Să mai arăt aici, pentru a avea o idee completă a stării generale de spirit a românilor, și că, un an mai târziu, Corneliu Vadim Tudor, un exponent al nostalgicilor comuniști, era aproape să câștige alegerile prezidențiale.
Ei, bine, 14 ani mai târziu, un alt președinte își epuizează cele două mandate permise de Constituție. Un sondaj publicat recent arată că 30% dintre români îl consideră pe Traian Băsescu cel mai bun președinte al României după 1989. Pe locurile următoare, în ordine, vin Iliescu și Constantinescu. Aceste rezultate arată că Traian Băsescu are o bază solidă pentru a spera să rămână o voce puternică pe scena publică din România, spre deosebire de ceilalți doi foști președinți, extrem de contestați în timpul mandatului și la terminarea lui. Cifrele sunt însă înșelătoare. Traian Băsescu era puternic atunci când conducea o instituție și putea influența curentele de opinie sau avea pârghii să controleze deciziile altor instituții.
Pentru a rămâne jucător, Traian Băsescu are nevoie de un vehicul politic, asta dacă își dorește să fie mai mult decât un ”înțelept” al societății, loc pe care îl are asigurat doar prin experiența și realizările din cele două mandate. Fără un partid pe care să îl controleze, măcar din punct de vedere strategic, dacă nu și managerial, e greu de crezut că fostul șef de stat ar putea să mai facă lucrurile să se întâmple. Poate fi el însuși un rezervor de idei și recomandări, poate aprinde speranțe și inflama stări de spirit, dar nu poate produce efecte directe.
Cum PDL nu mai există din punct de vedere juridic, topindu-se în noul PNL, alături de foști adversari ai lui Traian Băsescu, iar PSD nu poate fi o opțiune pentru un președinte declarat de centru-dreapta, mai sunt doar două variante posibile: Partidul Mișcarea Populară sau un alt partid nou. Realist vorbind, este puțin probabil să se angreneze într-o nouă construcție politică, odată ce a pariat deja pe un partid ”de altă factură”, PMP, care, fără îndoială, a dezamăgit prin performanțele sale electorale.
Așadar, e PMP sau nimic. Întrebarea rămâne care PMP?
Partidul Mișcarea Populară s-a născut în anul 2013, ca o tentativă de a absorbi energiile noi ale societății civile, dezamăgite de întreaga clasa politică. Pe lângă figuri noi, care nu mai fuseseră înregimentate politic, partidul a atras și foști membri ai PDL (și nu numai), ceva mai hârșiți în politica de cotloane a ultimilor 25 de ani. Un asemenea cocktail, pe care l-am mai văzut în timp și la alte partide, în strădania lor de se primeni, a intrat repede în contrast cu așteptările de pe scena publică. Adevărul e că o majoritate, chiar și relativă, a românilor, nu mai vrea jumătăți de măsură, nu mai vrea camuflaje ieftine și surogate.
Adevărata cădere a PMP a fost marcată de venirea Elenei Udrea, mai întâi ca simplu (dar vizibil influent) membru, apoi ca președintă aleasă a partidului. Ca personaj politic, Elena Udrea n-a demonstrat decât o ambiție ieșită din comun. S-a dovedit o devoratoare de notorietate chiar cu prețul stridenței, care subordonează orice obiectiv politic propriului narcisisim. În plus, fagocitează orice resursă politică pe care și-o aproprie . Nu există alte calități care să o recomande ca lider politic. Dimpotrivă, Elena Udrea este exact opusul a ceea ce ar trebui să fie un lider politic. Prezența ei în fruntea PMP a alungat oameni, în loc să adune simpatizanți. Rolul său dizolvant a fost atât de pregnant, încât efortul mediatic gigantic nu a putut să acopere semnele disoluției.
Semnul egalității între Elena Udrea și PMP a pecetluit soarta partidului în anul electoral 2014: 6,2% la europarlamentare (cu Udrea cap de afiș) și 5,1% la prezidențiale. Nici banii cheltuiți pe promovarea electorală, nici prezența mediatică sufocantă, nici chiar susținerea fără echivoc a Președintelui României, nu au putut compensa gravitația uriașă a unui personaj politic lipsit de anvergură, dar plin de controverse prin legăturile dubioase în tot spectrul politic, dar și în mediul de afaceri. În raport cu resursele puse în joc, performanța electorală poate fi catalogată, fără emoția de a greși, drept catastrofală. O simplă comparație probatorie – Monica Macovei a obținut un scor apropiat la prezidențiale, cu o campanie în care raportul resurselor a fost, fără prea multă exagerare, cam de 1 la 100.
În aceste condiții, șansele lui Traian Băsescu de a ridica PMP din zona nerelevanței spre un scor apropiat de potențialul electoral propriu (25-30%) sunt egale cu șansele unui atlet de a ridica în spate un elefant. De altfel, legăturile Elenei Udrea cu diverse personaje aflate acum în arest au devenit tot mai notorii în ultimele luni. Un document recent publicat, aparținând DNA, arată că doamna Udrea ar putea fi direct implicată în câteva operațiuni dubioase cercetate acum de organele judiciare.
Traian Băsescu nu este un naiv. Știe foarte bine că numărul celor care îl acceptă și ar susține un partid moșit de el este de trei-patru ori mai mare decât numărul celor care acceptă un tandem Traian Băsescu-Elena Udrea. Electoratul pe care îl vizează PMP adună oameni extrem de autonomi în decizie și cu exigențe foarte ridicate. Cu greu a reușit Monica Macovei să mobilizeze o parte din acest electorat. O altă parte a ieșit în al doilea tur de scrutin, motivată mai ales de acumularea unor abuzuri fără precedent ale PSD și ale candidatului Victor Ponta.
Un PMP fără Elena Udrea, păstorit de Traian Băsescu, are șanse să facă o mare surpriză la alegerile din 2016. Aș spune chiar mai mult decât atât – un tandem Traian Băsescu-Monica Macovei, sub umbrela PMP, ar putea să facă ravagii în clasa politică în următorii doi ani. Dar, desigur, acesta nu este decât un scenariu posibil. Animozitățile dintre cei doi, apărute mai ales după episodul numirii procurorilor din 2013, au instalat deja o răceală care nu poate fi depășită decât prin pragmatism politic și viziune pe termen lung. Paradoxal, nici Macovei și nici Băsescu nu sunt lipsiți de aceste două calități. Rămâne de văzut în ce măsură reactivarea lor ar putea duce la o nouă apropiere.
Pentru a reveni în glorie, Traian Băsescu nu are nevoie decât de două sau trei luni de tăcere. Absența sa va da și mai mult relief unei clase politice lipsite de viziune, incapabile să definească direcțiile majore ale societății. Observatorii avizați ai scenei politice văd deja tendința partidelor de a se replia, după groaza pe care a stârnit-o valul civic mobilizat în 16 noiembrie. Cine îi știe bine pe oamenii politici de la noi cunoaște mecanismele prin care se feresc de curentele populare. Simulezi interesul și empatizezi cu emoția poporului în primele zile, faci niște gesturi spectaculoase care vin în întâmpinarea curentului, adaugi ușoare bemoluri și diezuri la vechiul discurs, după care revii în siguranță la matcă.
În absența unei mize directe, așa cum a fost al doilea tur al alegerilor prezidențiale, ”valul facebook”, într-o sensibilă diminuare, nu poate fi reactivat decât de personaje cu voce puternică, cu valoare simbolică, așa cum sunt Traian Băsescu și Monica Macovei. De asemenea, energia trebuie ”vărsată” într-un recipient politic și trebuie canalizată în câteva teme esențiale. Traian Băsescu are avantajul că nu vorbește pentru prima oară despre ele. Votul prin corespondență, reducerea numărului de parlamentari, liberalizarea pieței politice, revizuirea Constituției, reorganizarea administrativ-teritorială, o nouă lege a sănătății sunt câteva din aceste teme. Dacă nu există nicio voce credibilă care poate capitaliza pe aceste teme, ele vor fi magistral ”omorâte” de actualele partide parlamentare. Fiecare va simula intenția de a promova una sau alta în Parlament, dar, tacit, și PSD și PNL nu vor lăsa ca lucrurile să se și întâmple, sfârșind prin a se acuza reciproc, într-un vacarm general, de obstrucționarea legilor. Dacă există o amenințare exterioară (un partid nou), PSD și PNL ar putea să se plieze la rândul lor agendei publice.
Un lucru e sigur. Traian Băsescu nu mai are aceeași forță, ca la începutul mandatului, de a trage singur după el un partid sau o țară. După zece ani de mandat, numărul contestatarilor săi este chiar mai mare decât numărul simpatizanților. Erodarea la putere și-a spus cuvântul. Fără o echipă de oameni credibili, fără figuri noi, va fi mult mai greu să construiască acel vehicul politic, chiar eliberat de poverile care acum atârnă de el.
Fostul președinte al țării are marele avantaj că știe să facă opoziție, nu doar la actuala majoritate din jurul PSD, dar la întreaga clasă politică și la întregul sistem. Unul din reproșurile care i s-au adus la finalul celor două mandate a fost moștenirea politică. Acest reproș se referă mai degrabă la vehicul și nu la starea generală de spirit. Românii sunt pregătiți pentru un nou mod de a face politică, și aici un merit îl are și Traian Băsescu, dar nu au încă instrumentul și liderii. Aceasta ar putea fi ultima partitură a fostului președinte înainte de intrarea în istorie.
Cealaltă variantă pentru 2015 este ca Traian Băsescu să rămână doar o voce singulară, un semnalizator neutru, care să își pună la dispoziție experiența și claritatea discursului în construirea agendei publice. De pe această poziție însă șansele de schimbare sunt mult mai mici. Niciun politician, niciun partid nu se va simți amenințat sau presat să promoveze un tip de agendă cetățenească, dacă voturile rămân în același vas strâmt, iar dezamăgiții stau în casă.
Anul 2015. Ce va fi? (III) PSD-ul
În partea a treia voi încerca să analizez cele mai importante provocări pentru principalul partid aflat la guvernare.
Social-democrații se află într-o grea cumpănă, nu de ieri, de azi, dar, acum, tot mai mulți înțeleg că, încet-încet, riscă să capete statutul de ”cel mai mare partid de opoziție din următorii 20 de ani”. A fost nevoie de trei rânduri de alegeri prezidențiale pierdute și două generații perindate la conducerea partidului în ultimii 10 ani pentru ca PSD să realizeze că România s-a schimbat fundamental în a doua decadă ce urmează revoluției lui Ion Iliescu.
Într-un articol anterior (”Fie-vă milă de voi, domnule Ponta!”) am identificat șapte deficiențe structurale care fac din PSD un partid din ce în ce mai puțin frecventabil, nu doar la nivelul familiei europene, dar, mai ales, în plan intern. Le recapitulez: tendințele totalitare în raport cu instituțiile statului, obsesia controlului media, limbajul dublu, ruperea legăturilor cu elitele, incapacitatea de a se defini ca stânga modernă, înclinația spre folosirea propagandei primitive, de tip stalinist și incapacitatea de a construi parteneriate durabile. Aceste tare țin de genele unei culturi organizaționale pe care social-democrații români nu reușesc să o depășească.
Iată care sunt provocările cu care PSD se confruntă în anul 2015:
1. Pierderea guvernării
Deși este un scenariu care pare puțin probabil astăzi, nu trebuie ignorat cu desăvârșire. Este puțin probabil, pentru că PNL, aflat în plin proces de integrare după fuziune, nu își dorește preluarea pârghiilor executive în anul 2015. Așa cum se știe, din cercurile apropiate partidelor aflate la guvernare, imediat după victoria zdrobitoare a lui Klaus Iohannis, lideri ai UNPR și-au arătat disponibilitatea de a forma o nouă majoritate, iar oamenii lui Tăriceanu au început tatonări cu fostul partid de origine. UDMR a fost primul partid care a părăsit oficial coaliția din jurul PSD.
Convulsiile din interiorul PSD slăbesc și mai mult încrederea partenerilor că principalul partid la putere mai poate menține actuala majoritate până în 2016, ceea ce îi determină să caute canale de comunicare cu actualul președinte și opoziția liberală.
Cel mai probabil mod în care PSD poate pierde în 2015 guvernarea este fie o demisie a lui Victor Ponta, aflat într-o situație extrem de delicată în propriul partid, fie o acțiune a DNA împotriva acestuia în dosarul ”votului din diaspora”. Plecarea premierului duce la dizolvarea coaliției aflate la guvernare și deschide reconfigurarea majorității parlamentare. Într-o asemenea situație, PNL poate cu greu să justifice publicului rămânerea în opoziție, iar Klaus Iohannis s-ar afla, el însuși, într-o situație dificilă dacă ar propune un premier al unei majorități în jurul PSD.
2. Convulsiile și dezertările interne
Trei lideri marcanți ai PSD au fost excluși din partid imediat după alegerile prezidențiale: Geoană, Vanghelie și Șova. Geoană era singurul care putea emite pretenții, cu șanse, la șefia partidului, iar Vanghelie reprezenta brațul logistic al lui Geoană și adversarul neîmpăcat al lui Victor Ponta. Șova a fost mai mult o victimă colaterală a unor disensiuni interne, începute încă din timpul campaniei electorale.
Victor Ponta este acum contestat atât de cei din generația sa, Cătălin Ivan, europarlamentar, fiind exponentul acestora, posibil aspirant la funcția de președinte al partidului la viitorul congres, dar și de unii baroni vechi ai partidului, care se văd amenințați cu măsuri radicale de reformă.
Ponta este greu de eliminat din joc, prin natura conjuncturii în care se află: primul candidat care pierde alegerile prezidențiale, dar își păstrează funcția de premier, adică pâinea și cuțitul. Și PSD înțelege foarte bine că plecarea lui Ponta de la guvern înseamnă intrarea în opoziție și perspective sumbre de revenire la guvernare în viitorul apropiat.
Nici relația Ponta-Dragnea nu este una dintre cele mai roz, în ciuda aparențelor. Solidaritatea lor este hrănită exclusiv de împărțirea eșecului la alegerile prezidențiale. E imposibil să plătească doar unul dintre ei pentru această neașteptată înfrângere. Dragnea își dorește un Victor Ponta ornamental la Palatul Victoria, în vreme ce funcția de președinte al PSD ar spera să îi revină lui, iar guvernul să rămână sub tutela partidului, așa cum se și află acum, după remaniere.
Plecarea din partid a lui Sebastian Ghiță, apropiatul finanțator personal al lui Victor Ponta, merită analizată în detaliu, pentru că ascunde planuri interesante și nu lipsite de realism politic. Plecarea tandemului Geoană-Vanghelie, cu proiecte declarate de a înființa un nou partid de stânga, este și ea de luat în seamă, în condițiile în care cei doi sunt mai hotărâți nu atât să construiască ceva nou, cât să rupă o halcă din PSD.
3. Izolarea totală pe scena politică
Dintre toate provocările posibile, una de prim rang, de care se vorbește puțin în presă, dar destul de mult în cercurile avizate ale PSD, este aceea ca partidul să rămână pentru mult timp izolat pe scena politică și, deci, incapabil să mai adune în jur, vreodată, o coaliție de guvernare.
Odată cu fuziunea PNL-PDL, șansele de polarizare a scenei politice au crescut. PSD, un partid care oscilează între 25% și 35%, nu mai poate spera la guvernare în următoarea decadă decât dacă sparge această barieră. Ultimele trei alegeri prezidențiale arată că așa ceva nu este posibil. O alianță cu un partid semnificativ, cum a fost USL, devine doar un vis în perspectiva alegerilor parlamentare viitoare.
Singura posibilitate a PSD de a mai guverna după 2016 este de a se menține primul partid și de a-și inventa noi aliați (condiție cumulativă).
Aceasta este, de fapt, adevărata problemă a social-democraților, de care se vorbește de câțiva ani buni (eu însumi am spus-o în repetate rânduri), dar care, acum, după al treilea eșec consecutiv la prezidențiale este cu adevărat luată în calcul de moștenitorii lui Ion Iliescu.
Puțin probabil că UNPR, PC sau PLR vor putea reprezenta potențiali aliați după scrutinul din 2016. Puțin probabil că vor mai fi luați la remorca PSD în alegeri, având în vedere că asta nu va spori zestrea electorală, ci doar numărul de scaune la cină. Așadar, PSD are nevoie de un aliat de cel puțin zece la sută la viitoarele alegeri parlamentare. Pentru că nu există, el trebuie inventat. Acest aliat trebuie să aducă singur voturi și deci parlamentari în noua posibilă majoritate.
Deși pare fantasmagoric, planul este posibil și rezolvă și incapacitatea PSD de a-și menține electoratul tradițional și, simultan, de a expanda în zona de electorat a stângii moderne. Cu teme precum drepturile minorităților sexuale, statul laic, impozitarea Bisericii nu ai cum să mai păstrezi tot electoratul care aduce de 25 de ani voturi partidului fondat de Iliescu. Dar există un electorat urban, tânăr, educat, sensibil la aceste teme, care poate fi estimat la aproximativ zece la sută. Doar că, până acum, a fost capacitat de diverși exponenți politici mai apropiați de centru-dreapta sau a fost pur și simplu ”uitat” în case de partidele politice. PSD este obligat să inventeze un alt recipient în care să ”verse” această categorie.
4. Politicile fiscal bugetare și nemulțumirea socială
PSD s-a mai salvat probabil în jur de șase luni de la momentul în care va fi nevoit să facă noi ajustări la actualul buget. În mod evident, pomenile din campania electorală și măsurile nesustenabile, cum a fost scădere CAS cu cinci puncte procentuale trebuie acoperite cumva. Deocamdată PSD le-a acoperit ”pe hârtie” prin supraestimarea veniturilor. De altfel, Consiliul Fiscal a atras deja atenția că veniturile fiscale din bugetul pe 2015 sunt supraestimate per total cu aproximativ 2,3 miliarde de lei (!), ceea ce înseamnă doar o amânare a realității. Binevenită, desigur, această amânare, având în vedere furia populară care se stârnise în ziua celui de al doilea tur de scrutin.
La prima rectificare bugetară, dacă PSD va mai fi la guvernare, cred că măsurile nepopulare nu mai pot fi amânate. Asta înseamnă fie reducerea cheltuielilor, fie creșterea veniturilor prin modalități noi de taxare sau, evident, ieșirea din deficitul bugetar țintit pentru anul 2015. Oricare dintre acestea nu va fi fără consecințe pentru un mediu de afaceri deja sufocat de taxe și impozite și pentru o clasă mijlocie care a început deja să gâfâie după aproape trei ani de guvernare socialistă.
Investițiile publice sunt în continuare la un nivel scăzut, deci, puțin probabil ca motorul economic să își găsească aici scânteia repornirii. Fondurile europene au avut cel mai scăzut nivel anul trecut și, pentru că noi contracte nu au prea fost semnate în ultimii doi ani, rambursările viitoare vor fi pe măsură. Investițiile străine sunt în scădere. Toate acestea anunță un viitor nu tocmai luminos pentru bilanțul social-democraților.
5. Liberalizare și societate civilă
Întrucât, din punct de vedere economic, PSD nu are prea multe de oferit în 2015, se poate orienta ușor spre zona reformelor din societate, nu fără importanță pentru cetățean. Dar care ar putea fi acestea? Un număr de 300 de parlamentari ar putea fi un succes pe care PSD să și-l treacă în bilanț. Este însă realist să spere cineva că fiecare parlamentar socialist luat în parte va accepta să-și diminueze la jumătate șansele de reînnoire a mandatului? Înființarea unor partide cu doar trei inițiatori ar fi un alt proiect care ar arăta deschidere și mai multă libertate de asociere. Este însă dispus PSD să ridice barierele pentru alte inițiative de stânga, altele decât cele pregătite de Sebastian Ghiță?
Reforma electorală și, în principal, introducerea votului electronic, ar fi o altă realizare pentru care PSD ar putea câștiga la capitolul imagine. Vor risca însă social-democrații să permită să voteze nu doar la 370 de mii de cetățeni, ci la 3 milioane de conaționali, care e posibil să nu uite și să nu ierte?
Alte proiecte de relaxare a barierelor sau de îndulcire a relațiilor cu birocrația ar putea fi imaginate, dar, cele mai multe, nu sunt lipsite de costuri indirecte pentru PSD sau clientela aflată la guvernare.
Oricât ar părea de ciudat, asemenea reforme ar putea nu neapărat aduce electorat nou către PSD, dar un electorat nou care să poată fi captat în alt recipient de stânga și care să nu fie ostil PSD, obiectiv esențial pentru o potențială guvernare după 2016.
De remarcat și că PSD se află într-o poziție privilegiată față de PNL în abordarea acestor teme pentru că: 1. le poate realiza, având (deocamdată) o majoritate și 2. ar trebui să fie mult mai interesat să le realizeze, întrucât are nevoie de o reinventare, spre deosebire de liberali care, văzându-se pe cai mari, vor fi mai tentați să acționeze în virtutea inerției.
6. Justiția
PSD s-a remarcat de-a lungul timpului și, mai ales după 2004, ca un adversar al statului de drept. Privind la rece această atitudine, ea are o anumită logică istorică și politică. PSD (incluzând avatarurile sale) a guvernat cei mai mulți ani în România (13 ani din 25) și a fost obișnuit cu un mod de a obține beneficii din banii publici, atât la nivel local, cât și la nivel central. De asemenea, social-democrații au folosit mai timid sectorul privat ca mijloc de a-și alimenta într-un mod mai legitim bugetul partidului. Din această cauză, liderii săi, mai noi sau mai vechi, au devenit mai expuși în momentul în care justiția a devenit independentă de politic. Nu e mai puțin adevărat că PSD s-a transformat, în multe situații, în adăpost pentru mogulii tranziției, ei înșiși extrem de vulnerabili acțiunilor unei puteri judiciare dezinhibate.
Această solidaritate internă în jurul figurilor politice tradiționale a făcut ca PSD să camufleze, în obiective politice generoase, intenții prea străvezii de a controla sau de a opri cursul evenimentelor în tribunale sau la parchet. ”Marțea neagră” a fost doar un exemplu de moment în care partidul a încercat să-și folosească uriașa legitimitate obținută prin vot pentru a-și scăpa tot mai numeroșii camarazi încarcerați sau căutați de procurori.
Situația actuala nu este mai bună decât acum doi ani, dimpotrivă. Tot mai mulți șefi de filiale județene, primari, eminențe cenușii ale partidului ajung să dea socoteală pentru fapte din trecut sau prezent. Va înceta partidul să îi apere? Și aici vorbim de două modalități consacrate: fie folosirea imunității parlamentare, fie o lege care să grațieze sau să amnistieze fapte de corupție.
E greu de răspuns. Valul din 16 noiembrie 2016 a creat un sentiment de panică în rândul partidului lui Ponta, care a îndemnat la acțiune, pentru a nu inflama și mai mult o situație deja incandescentă. Analiza liderilor de partid asupra eșecului electoral din 2016 pare să fi luat în calcul și această percepție a românilor. Trebuie să fim totuși realiști. Partidul are o viață proprie și înțelege solidaritatea altfel decât se vede din afară. Există bolnavi de cancer pulmonar care n-au reușit să se lase de fumat.
Dacă există un risc major ca mașinăria electorală a partidului să fie decimată de justiție, nu am nicio îndoială că partidul, dintr-un instinct de supraviețuire, va fi mai înclinat să-și salveze tovarășii politici, decât să își găsească noi mijloace de a colecta voturi. Nimeni nu are chef să inoveze, toată lumea vrea să supraviețuiască.
Singura problemă e doar momentul în care se va acționa. Ipoteza mea este aceea că PSD așteaptă să se formeze o masă critică de politicieni din toate partidele, amenințați de puterea judiciară, pentru a acționa folosind puterea legislativă spre diminuarea forței cu care justiția lovește acum în clasa politică. Un asemenea consens ar putea fi cu greu contestat chiar de partenerii internaționali ai României. Rămâne riscul (sau șansa) unei contestări din interior, din societatea civilă.
7. Reforma internă
O altă discuție care, trebuie să spunem, apare periodic la PSD după pierderea unui scrutin, este reforma internă a partidului. De aici poate și neîncrederea publicului atunci când, pentru a treia oară în ultimii zece ani, apare sloganul ”gata, am învățat din greșeli, urmează să ne schimbăm”. În general, reforma internă, nu doar la PSD, dar și la alte partide, constă în cosmetizări sau în gesturi spectaculoase care sfârșesc în ridicol (mă refer aici la alegerile interne din toamna lui 2004 pentru stabilirea candidaturilor la parlamentare, care au sfârșit prin a fi măsluite prin consens de liderii partidului). Cosmetizările se fac de obicei prin scoaterea în față a unei noi garnituri de lideri politici, figuri noi, mai puțin compromise. Ulterior se dovedește că statutul partidului sau, pur și simplu, cultura organizațională are o importanță covârșitoare în modelarea comportamentelor oamenilor, indiferent de vârstă și experiență anterioară.
După eșecul de la prezidențiale au apărut două propuneri interesante, ce merită luate în seamă, pentru faptul că ele vizează chiar instituții și reguli interne ale partidului. Prima se referă la desprinderea funcției politice de funcția administrativă, cel puțin la nivel local, dacă nu cumva și la nivel central. Luată în derâdere de analiști, ea ar putea, în mod serios, pe termen mediu, să domolească o tentație ”genetică” a partidului de ”a coloniza” politic instituțiile statului. Cei mai mulți așa-numiți ”baroni locali”, adică lideri de filiale, își trag o mare parte din seva puterii din funcțiile pe care le dețin. Ei împart posturi în administrație, alocă bani, sunt curelele de transmisie între administrația centrală și cea locală. Poate că nu sunt cei mai iubiți în partidul lor, poate că la un moment dat nu mai sunt chiar deloc populari în județ, dar, prin postura feudală de ”tătuci protectori”, ei reușesc să genereze frică și, deci, voturi.
Numai că societatea a evoluat, zona pe care reușesc să o controleze (în general bugetari și asistați) se îngustează tot mai mult, iar cei care trăiesc liberi în feudă îi sancționează prin vot. Cea mai bună dovadă o reprezintă chiar ultimele alegeri prezidențiale, când mai mulți primari, obținuți prin migrație, n-au însemnat mai multe voturi în al doilea tur. Similar și în al doilea tur al prezidențialelor din 2009.
Chiar și în partid, circulația elitelor politice locale este împiedicată de clicile care se eternizează prin controlul resurselor statului. Rămân semne de întrebare în legătura cu liderii de la nivel central cu funcții publice în stat. Vor accepta ei ca măsura să se aplice uniform de jos in sus?
O a doua propunere, mult mai sensibilă, vizează suspendarea din partid pe perioada anchetelor penale a membrilor care sunt sub urmărirea organelor judiciare. Spectaculoasa disociere a partidului de cei suspectați de corupție ar putea crește gradul de încredere a populației, dar cine și-ar asuma o asemenea măsură? Chiar președintele executiv al PSD se află într-o asemenea situație, chiar mai avansată, fiind deja trimis în judecată. O mulțime de alți lideri de filiale intră sub incidența acestei reguli. Greu de crezut că, dintr-odată, toată protipendada partidului ar putea fi pusă între paranteze pentru o perioadă de timp. În acest răstimp scaunele lor vor putea fi ocupate de alții.
Îndeptarea atenției spre modificarea regulior interne este însă un prim semn că există oameni politici în PSD care înțeleg că e ceva în neregulă în genele partidului și că simplele cosmetizări nu mai conving pe nimeni. Anul 2015 este anul în care PSD ar putea porni o revoluție cu reverbații pe toată scena politică, prin presiunile pe care le-ar putea pune asupra PNL de a adopta reguli interne similare.
